de Călin-H. Bârleanu
Uneori e atât de greu, încât simplul exerciţiu reflex de a respira devine o formă de travaliu, chin. Iar sentimentul de singurătate devine aproape palpabil, ca un gust de care nu putem scăpa orice am încerca.
De la provocările specifice serviciului sau meseriei practicate, la stimulii noi sau la exerciţiile fizice, sentimentul copleşitor poate să apară în orice moment, în funcţie de vulnerabilitatea de care, de cele mai multe ori, nu suntem conştienţi. Performanţa sau echilibrul practicat ani la rând sunt supuse în egală măsură factorilor psihologici, la care ne gândim prea puţin. Orice formă de dezechilibru sau de „contaminare” poate produce o reacţie în lanţ care afectează toate celelalte dimensiuni ale existenţei, de la cele mai simple, la cele complexe.
În funcţie de sezon, uneori, sau de o dinamică socială specifică şi inevitabilă, procesele interioare se desfăşoară inevitabil acumulându-se până într-un punct de climax în care chiar şi cel mai rezilient individ poate ceda sentimentului specific, copleşitor. Iar apoi, în funcţie de cultură şi mai ales, de educaţie, viaţa devine un câmp de luptă, în care supravieţuirea devine o grijă permanentă sau momentul este abordat direct, în faza acută, alături de un psihoterapeut. Fără să ne propunem, sau în alte situaţii, jucând sau mimând un rol, devenim captivi lui. Actorul imaginat de Luigi Pirandello, care devine captiv în rolul regelui pe care-l joacă, asumându-şi deliberat, la final alienarea, este un exemplu perfect în acest sens.
În asemenea contexte avem tendinţa, prin intermediul unui „heirupism” specific culturii est europene, de a ne propune soluţii şi atitudini care nu doar că sunt menite să spargă un tipar comportamental şi psihologic, dar se şi opun, adesea, tuturor acţiunilor asumate până la el. Unii le numesc decizii, alţii rezoluţii. Oricum le-am numi, totuşi, rămâne o constantă în felul în care inconştientul minează fiecare pas şi hotărâre, pe nesimţite, astfel încât, conform datelor statistice, rezoluţiile adoptate, mai ales la început de an, într-un registru superficial, sunt destinate eşecului. O lege a lumii în care trăim face din pulsiunea de moarte un reflex de o simplitate înfricoşătoare, în vreme ce pulsiunea de viaţă cere investiţii importante şi permanente. Altfel spus, distrugerea e simplă, până spre banal, în vreme ce acţiunea de a ridica sau de a construi, atât în plan interior, cât şi în cel exterior, cere mai mult decât timp. Orice schimbare urmărim, se cuvine să avem în vedere, dacă ea clădeşte, exerciţiul introspectiv fără de care rezoluţia este doar o umbră. E la modă să citesc, dar nu toate cărţile sunt pentru mine. E la modă să vorbim despre sport, dar nu toate exerciţiile fizice sunt pentru mine. Iar asta nu exclude (!), ci nuanţează astfel încât asumându-ni-le, ne cunoaştem mai bine, vedem mai clar în noi. Contaminaţi de exemplul colectiv sau al colegilor, la modul general, avem tendinţa să ne asumăm decizii şi schimbări fără ca ele să fie şi filtrate de propria ideologie sau sistem de compatibilitate, motiv pentru care, mai degrabă mai repede, decât mai târziu, apare abandonul. Rămânem cu amintirea că am citit câteva săptămâni, că am încercat să facem sport, că am încercat să fim o variantă mai bună a noastră. În locul amintirii, ar trebui să rămânem cu un model psihologic şi, evident, comportamental, potrivit nouă şi asumat pe termen lung, în cele mai mici şi esenţiale detalii. Umbrele care ne forţează de cele mai multe ori alegerile pot fi identificate alături de psihoterapeutul potrivit, astfel încât alegerea, fie ea şi rezoluţie, să devină autentică, în relaţie directă un o intenţie care este adaptată nouă şi nu lumii.
Vrem, de cele mai multe ori repede şi cu satisfacere imediată, într-un registru infantil, ne propunem, proiectăm şi, la fel de determinaţi, abandonăm. Efortul de a părea este mai mare ca oricând şi, uneori, aparent esenţial grupului din care încercăm să facem parte. Investim atât de mult în a părea încât uităm cum mai arată şi cum se simte, ca parte a existenţei, a fi.
Despre autori
One Response
Din nefericire „a părea ” a devenit treptat un substitut al modului de „a fi”. Confuzia atat de mare, a distorsionat nu numai realitatea indivizilor, acaparați și captivi în propriile capcane, ci și mentalitatea colectivă, răsturnand astfel întreaga moralitate și autenticitate a societății moderne.