WhatsApp Image 2021-02-05 at 08.57.10

„Nu te mai iubesc…Adio!”… Oare?

de Călin Horia Bârleanu

„Nu te mai iubesc…pur şi simplu. Adio!”, sau „Simt că nu mai avem nimic în comun”, „Nu te mai cunosc”, „Nu mai vreau să te văd niciodată”. Nenumărate forme poate lua nevoia omului de libertate. Doar că atât nevoia, cât şi libertatea sunt, dintotdeauna, de la Dostoievski şi cu mult înaintea lui, concepte pe cât de sterile pe atât de denaturate. Altfel spus, omul simte că nu e liber când apare un anumit sentiment de frustrare în nevoile şi dorinţele sale, de cele mai multe ori egoiste, şi crede că are nevoie de ceva în funcţie de factori, de cele mai multe ori, subiectivi, imposibil de controlat.

Despărţirea fizică a fost şi a rămas, cel mai simplu de realizat, în vreme ce atunci când ne referim la factorii cauzatori, în cele mai multe dintre cazuri, se pot observa etape ale unei înstrăinări care atinge punctul maxim prin separare. Pas cu pas, decizie după decizie, de ignorare sau subestimare a celor care se întâmplă cu adevărat, partenerii devin străini şi facilitează o separare care, la un moment dat, devine singura soluţie. Toxicitate în relaţiile interpersonale a existat dintotdeauna, sub doze diferite şi în momente diferite. Dar păstrarea unui ecosistem de cuplu cere, dincolo de orice îndoială, eforturi susţinute. Asta înseamnă că relaţia poate fi asemănată cu un muşchi la care lucrează două persoane. Ideal ar fi ca partenerii să investească aceeaşi cantitate de efort în căpătarea tonusului şi menţinerea lui. În realitate, unul a muncit şi are să muncească mai mult. Nu este o dovadă de iubire mai mare, ci poate una care arată o faţă a iubirii veritabile – empatia. Să înţeleg că partenerul meu are nevoie mai mult din ceva sau mai puţin din altceva este, fără îndoială, o dovadă clară de empatie. Iar ajustarea sau adaptarea comportamentului faţă de această nevoie (care poate fi emoţională sau sexuală) sugerează una dintre frumoasele şi autenticele manifestări ale iubirii. Lucrul în doi, pentru aceeaşi cauză, cere şi pauze normale, după cum cere şi o viteză de croazieră în care cuplul se poate simţi confortabil, atât timp cât rutina nu începe să macine şi să ofere senzaţia că nimic nu mai este de aflat sau descoperit în cel alături de care trăiesc.

Miturile care au apărut, mai ales în ultima decadă, cu referire la relaţiile de cuplu sau de-a dreptul, la căsătorie, sugerează o superficialitate a lui homo sapiens în legătură cu el însuşi. Când credem, de pildă, că nimic nu mai poate fi descoperit în partenerul nostru, spunem fără să vrem mai multe despre noi decât despre cel pe care îl stereotipizăm. „Tango-ul e pentru doi” sau „se face în doi”, prin excelenţă, spune o vorbă din multele care surprind înţelepciunea populară. Când simţim că nimicul s-a instalat comod între noi şi celălalt, poate că ar trebui să ne uităm la noi înşine, măcar ca exemplu. Ne cunoaştem pe noi înşine suficient? Ne-am pus în ipostazele potrivite pentru a ne afla limitele, oricare ar fi ele? E o idee bună pentru noi să ni le cunoaştem? Antichitatea a vehiculat pe Nosce te ipsum, care poate doar prin completările psihanalizei privind natura morbidă a inconştientului, a început să fie înţeles la adevărata sa valoare. Doar alături de un psiholog cuplul poate re-descoperi ceea ce a existat cândva, simţit puternic sau ca fiind autentic. Atât e de lungă şi de sinuoasă e calea spre cunoaşterea sinelui, încât cu greu poate cineva susţine, chiar şi superficial sau pueril, că a atins vreo formă de luminare în acest sens. În privinţa celorlalţi, lucrurile nu sunt nici mai simple şi nici mai uşoare. Femei şi bărbaţi trăiesc ani la rând vieţi duble, alături de parteneri pe care îi dispreţuiesc şi faţă de care nu mai simt nici atracţie şi nici orice altceva care ar justifica prezenţa lor simultană, pentru o anumită perioadă de timp, în acelaşi loc.

Freud arăta în 1915, atunci când propunea lumii revoluţionara sa viziune asupra destinului pulsiunii, că ura este nu doar cu mult mai veche şi mai puternică decât iubirea, ca trăirea fundamentală, ci şi o altă formă de manifestare a iubirii! Nu ura este opusul, aşadar, celui mai cântat şi versificat sentiment, ci indiferenţa. Indiferenţa faţă de suferinţă, faţă de nevoi şi faţă de întreaga entitate a celui alături de care mă aflu. „Nu te mai iubesc, adio!”, ascunde sub impactul unor cuvinte mari şi extrem de puternice, sentimente conştiente, dar şi inconştiente. După cum niciodată n-a existat „pur şi simplu…”. Pas cu pas, înstrăinarea şi indiferenţa despart fraţii şi surorile, la fel de uşor ca pe cei care formează un cuplu. Aşa numita dispariţie a iubirii ascunde frica, lenea şi, aceeaşi indiferenţă faţă de cel care încă aşteaptă, deschizându-şi toate căile de comunicare, să fie văzut, auzit, descoperit. A descoperi a fost de la începutul  stângaci al umanităţii un efort colectiv. De grup. De ce nu, în minim doi?

Cred că iubirea nu dispare, la fel cum nu dispare nici copilul din noi. Nici sentimentul matern pentru cine l-a încercat. Nici emoţia simplă în faţa frumosului. De fapt, pur şi simplu uităm.

Share this post

Share on facebook
Share on google
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest
Share on print
Share on email

3 Responses

  1. Opusul iubirii o fi indiferența, dar ura este creatoare. Oamenii răniți, găunoși sau goi de la mama-natură pot doar să fie indiferenți. Le și stă. Împărați și împărătese rușinați de neputință emoțională, acoperiți de vălul unei aparente puteri. Cioburile de sticlă din ochi provoacă traume la îndepărtarea acestora. E mult mai bine, așadar, să fie lăsate acolo, clocindu-se indiferența. Pe când ura, da, e grozavă. Iar cea pură e far away from love. Și.. nimic nu se uită. Totul este depozitat unde se cuvine și cum se cuvine. Exact ca în cimitirele din Italia; în sertare de ciment ori piatră, numerotate.

  2. Nu multe articole lungi ma fac sa citesc cu atenție de la inceput pana la sfârșit. Sunt multe de zis pe tema asta dar e o sinteza foarte interesanta care prezintă realitatea multor relații.
    Bineînțeles poate pe alocuri pot exista păreri diferite în funcție de situațiile pe care le cunoaștem mai îndeaproape.

    1. Buna ziua. Va multumim mult pentru ca ne urmariti si speram ca articolele noastre sa va fie de folos.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

clinica-aliat-suceava.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal. Prin continuarea navigării pe site confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie.

Vă putem ajuta?

Contactaţi direct clinica