egoismul si adictia

Limitele egoismului. Când este bine să fii „egoist”?

de Călin H. Bârleanu, psiholog clinician Clinica Aliat Suceava

„Şi cînd ţi-or demonstra că, de fapt, se cade să ţii la un strop din propria-ţi grăsime mai mult decît la o sută de mii de semeni ai tăi, că la asta se rezumă, în ultimă instanţă, tot ceea ce se cheamă virtuţi şi îndatoriri […], ia lucrurile cum sînt, n-ai ce face, asta-i doi ori doi, e matematică” (Dostoievski, 1968: 136). 

E adevărat că cel care generează această ideologie este eroul Subteranei dostoievskiene, ceea ce nu îi poate (ce nu îi poate) aşadar, nici valoarea de adevăr, dar nici pe cea de fals. Cinismul atât de cunoscut al primului antierou veritabil al literaturii universale a atras atenţia multor cercetărori, inclusiv psihologi. Concluzia e simplă, ce se ascunde însă în spatele ei reprezintă o veritabilă provocare. 

Aşadar, egoimul este parte a lumii noastre, până în punctul în care inclusiv psihologia îi recunoaşte unele merite şi avantaje. Preţiosul strop de grăsime, atât timp cât ne aparţine, nu poate fi pus în pericol pentru nici un motiv, niciodată, în registrul sau paradigma egoistă, centrată pe sine cu exclusivitate. 

Modelul universal al eroului, însă, fie că ne referim la Mântuitor, fie că avem în vedere alte mărci ale acestuia, don Quijote sau Santiago din Bătrânul şi marea, propune o formă de sacrificiu care trece cu mult de stropul sau gramul de grăsime după care se ascunde individul şi nevoile lui de siguranţă şi confort. 

Adicția și egoismul. Care este legătura?

Vom începe cu relaţia strânsă dintre adicţie şi egoism, după cum o arată foarte clar şi renumitul studiu dedicat temei, The selfish brain (Robert L. DuPont: 2000). 

Existenţa individului este marcată în mod puternic, chiar agresiv, de exercitarea unui comportament de consum de un anumit fel şi care devine, adesea în scurt timp, însăşi centrul existenţei sale. Iar creierul trebuie privit exact așa cum este, ca principalul organ atins de adicţie, care se află sau ar trebui să se afle în proces de recuperare prin intermediul tuturor ştiinţelor care îl studiază. 

Dependenţa reuşeşte să aducă individul într-o stare pe care psihanaliza o numea regresie. Blocat într-un singur comportament, redus adesea la o singură substanţă, în timp ce restul lumii orbitează în jurul nevoii permanente, individul nu mai poate întreţine relaţii sociale normale, fiind permanent într-o stare de criză. 

Absenţa substanţei sau a comportamentului care generează adicţia adâncesc starea de criză şi-l vulnerabilizează şi mai mult expunându-l la comportamente deviante, de tip limită uneori, adicţia chimică fiind asociată unor simptome de sevraj deosebit de impresionante. 

Egoismul, în acest cadru, este ceva ce este adesea vehiculat în discuţiile cu aparţinătorii sau codependenţii, acuzele fiind orientate spre indiferenţa percepută sau interpretată în raport cu obligaţiile de familie sau de serviciu. 

egoismul

Ce este egoismul, de fapt?

Exceptând cadrul adicţiilor, însă, egoismul poate fi încadrat în diferite perspective teoretice, cu la fel de multe exemple din literatura de specialitate. De la psihanaliza clasică, la psihologia individuală a lui Adler şi până la abordările sistemice, egoismul reprezintă un mijloc de adaptare în faţa unor situaţii specifice de viaţă. 

De pildă, un copil învaţă pe calea cea mai dură că dacă nu împarte cu fraţii lui se satură mai repede la masă, ceea ce, evident, urmăreşte dincolo de registrul alimentar, unul ideologic şi care priveşte credinţele şi felul în care copilul respectiv reuşeşte să ofere şi să primească în acelaşi timp informaţii şi stimuli din partea celor care îi alcătuiesc grupul social. 

Pentru Alfred Adler, de pildă, copilul mai mic are o structură psihologică diferită de cea a copilului mai mare care se află în poziţia „regelui detronat”. Tiparul conflictual, permanent gata de ceartă, aşadar, cu nevoia de a avea întotdeauna dreptate, trăsături care ascund neîncrederea şi instabilitatea emoţională (după care tânjeşte din momentul în care a pierdut atenţia totală a părinţilor), nu pare să aibă nimic în comun cu felul în care fratele mai mic simte că oricum o parte din lume i se cuvine fără nici o altă discuţie şi îndoială. 

În spiritul echilibrului, totuşi, atât de important din perspectivă emoţională, se cuvine să acceptăm că unele evenimente trebuie asumate, indiferent de context sau de cadrul social, atâta timp cât limitele normalului încă se păstrează. 

E absolut firesc să vrei o oră cu partenerul, o zi sau mai mult, după cum timpul şi limitele aici nu pot fi negociate decât cu preţul depăşirii bunului simţ. Cultul privind angajatul model care petrece mult şi foarte mult timp la birou a găsit un teren propice astfel încât să crească necontrolat pentru mult timp. 

Nevoia angajaţilor de validare, dorinţa de afirmare, aşadar, alături de „botul devorator” (pentru a evoca un arhetip extrem de potrivit stereotipului de patron) al celor care sunt gata să acapareze fiecare secundă din viaţa unui individ, au generat apariţia unei ideologii absurde şi care devine incompatibilă cu viaţa, indiferent că există sau nu o familie. 

Timpul pentru noi înşine, timpul în general, chestiunile de sănătate, vacanţele şi concediile, petrecerile care au în centru rezultate şi reuşite, pot trece drept capricii egoiste pentru unii. Presupunem că un oarecare efort de toleranţă este necesar şi util, în ambele tabere ale procesului de comunicare şi interpretare a ceea ce este sau nu egoist. 

Vecinii, de pildă, ar trebui să accepte uşor că terminarea unui ciclu de studii la etajul de sus sau peste gardul casei, la vecini, va genera o petrecere care s-ar putea întinde mai mult în noapte. Nervii şi supărarea ar trebui înlocuiţi, în mod ideal, cu participarea activă la petrecerea respectivă. 

narcisismul si egoismul

Legătura dintre narcisism și egoism

Narcisismul are o importantă componentă egoistă, punând individul şi nevoile lui în centrul lumii. Nimic important nu mai poate exista în afara propriei persoane. La polul opus acestei tipologii umane se află „martirul”, gata oricând să se sacrifice, în rolul de coleg, părinte, prieten sau partener pentru binele celuilalt. 

Evident, pe termen scurt, mediu şi mai ales lung, cele două tipuri nu vor obţine decât conflicte şi relaţii bazate pe reflexe superficiale. Părintele „martir” îşi infantilizează copilul la nesfîrşit, setându-l pentru eşec şi pentru suferinţă prin încercarea neobosită de a-i controla viaţa, ferindu-l de piedici şi protejându-l în exces.  

Egoismul la nivel de societate

Cadrul pandemic a testat din plin egoismul şi prezenţa lui la nivel social. Cumpăratul în exces, pe criterii emoţionale, suprimând orice proces raţional, m-a pus în faţa unui scenariu infernal, din nefericire: fără făină pentru clătite, a trebuit să accept consternat că raftul este gol, la toate categoriile de produs, pentru mai multe zile la rând. 

Totul până la clătite, mi-am spus! Am bombănit pe sub mască, nemulţumit, dar tot nu am cumpărat un bax de făină atunci când l-am văzut la raft. De dragul clătitelor ar fi trebuit, oare? Există multe alte alternative care nu mă forţează să aleg un comportament care nu mi se potriveşte, cel puţin, deocamdată. 

Contactați un specialist

Ne puteți contacta pentru a discuta despre problema dumneavoastră sau a cuiva drag.

Share this post

Share on facebook
Share on google
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest
Share on print
Share on email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

clinica-aliat-suceava.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal. Prin continuarea navigării pe site confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie.

Vă putem ajuta?

Contactaţi direct clinica