de Călin H. Bârleanu, psiholog clinician Clinica Aliat Suceava
Trei tineri, aflaţi într-o ţară exotică în vacanţă, guvernată de un regim totalitar, aleg să se distreze şi cu „suportul” unor substanţe interzise, dar cât se poate de accesibile. În ultima zi, aruncă în mod superficial resturile substanţei respective, pentru a nu fi descoperiţi şi încarceraţi. Unul dintre ei, executat prin spânzurare.
Scenariul de film, pentru că scenele aparţin unei producţii cinematografice, descrie realităţi specifice unor spaţii culturale cât se poate de diferite de spaţiul românesc. Dar cât de diferit? Cum ar trebui să înţelegem paradoxul pedepsei capitale pentru o substanţă extrem de uşor de procurat? Ce spune el despre orizontul cultural, ştiinţific şi cel administrativ al respectivului stat?
Gestionarea dependențelor
Deja de zeci de ani, unele din ţările europene au ales să gestioneze dependenţele altfel decât prin abordarea frontală, bazată pe pedeapsă şi învinovăţire.
Încercând să elimine fenomene sociale periculoase, uneori, substanţele sunt puse la dispoziţia consumatorilor, într-un mediu controlat, evitând astfel derapajele comportamentale asociate stării de sevraj şi, la fel de important, reducând incidenţa folosirii iresponsabile a instrumentarului în administrarea drogurilor.
Dar, în timp ce metodele identificabile rapid, uneori pe fond emoţional şi prin generoasa participare a prejudecăţii şi stereotipului, cum ar fi pedepsele, pot face parte dintr-o strategie mai mare, complexă şi care abordează fenomenul din absolut toate punctele de vedere, cele care presupun gestionarea eficientă a dependenţei par uneori mai greu de implementat.
Cu toate că urmăresc să pedepsească o greşeală sau o culpă, pedeapsa destinată dependentului pierde din vedere însăşi natura afecţiunii celui care se află în suferinţă.
Așadar, dependenţa de droguri este o afecţiune cronică, recidivantă, care influenţează și comportamentul, ca manifestare a proceselor psihologice şi a funcţiilor creierului.
Adicţia are, de cele mai multe ori, cauze psihologice sau de natură socială care o fac persistentă sau din ce în ce mai agresivă, motiv pentru care pedepsirea celor care suferă de adicţii ar putea genera suferinţă suplimentară, fără ca să rezolve nimic din adevărata natură a problemei.
A încarcera, de pildă, pentru deţinerea unei cantităţi care sugerează în mod clar consum personal, poate declanşa o spirală de emoţii distructive, între care amintim doar ruşinea şi izolarea (menite în mai toate scenariile să menţină, de fapt, adicţia, ca formă de evadare şi deconectare).
Înăsprirea pedepselor: o soluție?
La începutul lunii martie a acestui an, Parlamentul României a adoptat o lege care stabileşte pedepse mai mari pentru toţi cei care cultivă, produc, vând, distribuie sau procură droguri. Adiţional, la Camera Deputaţilor se află în paralel un alt proiect, care propune creşterea pedepselor exclusiv „pentru deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu”.
Cifrele vehiculate în mod oficial poate că sunt relevante, dar în nici un caz nu surprind adevărata natură şi dimensiune a problemei drogurilor, mai ales în rândurile adolescenţilor.
Absenţa centrelor de reabilitare, special destinate tinerilor cu dependenţe, absenţa unor campanii naţionale organizate coerent şi care să includă cele mai mici clase, pentru a construi o cultură a prevenţiei, sunt înlocuite acum cu o propunere de a schimba ceva prin frică, deci prin intermediul pedepselor.
Teoretic, o persoană care deţine o ţigară de canabis, de exemplu, ar putea fi arestată preventiv la decizia unui judecător. Ceea ce considerăm că poate avea aceleaşi efecte distructive ca însăşi consumul cronic al drogului.
„Puşcăria este singurul leac” a titrat „Europa Liberă”, alături de cele mai multe dintre organizaţiile media din România care au reacţionat observând că adicţia nu mai este asociată, aşa cum este, spectrului afecţiunilor. Ea devine, în acest context, o alegere iresponsabilă, un moft sau chiar o greşeală de moment care poate fi în orice moment corectată.
În realitate, dependenţa poate fi orice, mai puţin cele expuse mai sus. Poate că a fost o alegere la un moment dat, dar cu certitudine nu mai poate fi vorba despre aşa ceva în momentul în care apare componenta adictivă.
Reabilitare vs. încarcerare
Abordarea eficientă a dependenţei presupune uneori combinarea psiho-farmacologiei cu terapia şi serviciile de suport social. Rolul este de a oferi ajutor concret şi direct în gestionarea simptomelor specifice, inclusiv atunci când ne referim la stările de sevraj.
Problemele de natură emoţională, care au declanşat apropierea de droguri sau de comportamentul adictiv, sau cele declanşate tocmai de consum, au nevoie de aceeaşi atenţie pentru a dezvolta, prin terapie, instrumente noi de adaptare şi de prevenire a recidivelor sau recăderilor.
Ca urmare, pedeapsa, ca unică strategie, nu poate face, practic, altceva decât să genereze, după cum am afirmat mai sus, şi mai multă suferinţă.
Lasă-ne să te ajutăm să-ți tratezi dependența
și să duci o viață normală.
