Cuprins
de psiholog Călin H. Bârleanu
„Sigur colegii mei vorbesc despre mine şi se distrează”, poate gândi cineva. Sau, altfel spus, câţi dintre noi nu am căzut în această capcană pe care singuri ne-o construim, meticulos, pregătindu-ne să-i cădem pradă pentru că aşa am fost învăţaţi?
Prin urmare, multe întrebări, aparent foarte complicate, dar care cer un răspuns, mai devreme sau mai târziu, pentru ca prezenţa noastră între ceilalţi să nu fie decât un prilej veritabil de dialog şi, evident, de dezvoltare.
Primul pas în anxietatea socială este făcut pe atât de frumosul teren de joacă al copilăriei. Fie că e în spatele blocului, fie că e la şcoală sau în familie, germenii anxietăţii sociale rodesc şi devin, pe măsură ce trece timpul, o problemă din ce în ce mai mare.
Umbra pe care o proiectează, odată dezvoltată şi ignorată destul timp, acoperă cea mai mare parte a existenţei, inclusiv în contexte greu de imaginat. Pentru că anxietatea socială are şi o componentă mai puţin vizibilă şi care se referă nu la grupul mare din care facem parte, sau măcar ne străduim să simţim că-i aparţinem, ci la micro-grupul reprezentat de familie.
Orice incapacitate de a vorbi în public poate avea un ecou în comunicarea de familie, cu partenerul şi ar trebui un veritabil exerciţiu de imaginaţie ca să găsim valenţe pozitive pentru asemenea blocaje sau să încercăm să le ordonăm după nivelul distrugerii provocate vieţii interioare a omului.
Pentru a evalua sau identifica o posibilă fobie cu trăsături sociale, ar trebui să putem răspunde la câteva întrebări simple şi care, chiar dacă indică un anumit nivel de anxietate, să ne orienteze spre singura direcţie potrivită pentru a o combate eficient: psihologul.
Se cuvine să nu pierdem din vedere şi faptul că pe prima poziţie la nivel global, dacă ne referim la fobii, se află frica de a vorbi în public. Aşadar, nu suntem singuri, dar asta nu trebuie să ne alimenteze fobia şi blocajul. Dincolo de anxietate se află o lume, vie şi plină de emoţii, idei şi, de fapt, oameni care aşteaptă să fie descoperiţi.
Cum te simţi atunci când trebuie să vorbeşti în faţa unui public necunoscut? Sau atunci când intri într-o încăpere plină de oameni pe care îi vezi pentru prima dată? Eşti capabil să iniţiezi o conversaţie cu o persoană pe care nu o cunoşti, îţi aminteşti ultima dată când ai făcut asta? Îţi face plăcere să-i priveşti pe cei care-ţi vorbesc în ochi? Sau, dacă nu evocăm plăcerea, o faci pentru că ţi se pare un reflex.
Întrebările ar putea fi nenumărate, şi cu referire la petreceri, pauze de muncă între colegi, întâlniri şi capacitatea de a stabili o întâlnire, chiar cu speranţe romantice. Dar în spatele fiecărui aspect la care ne-am referit, chiar dacă este doar unul singur, se poate ascunde anxietatea socială.
Putem vorbi în clasă sau în faţa unui grup cu deosebită uşurinţă, prin intermediul unui exerciţiu dobândit şi practicat de suficiente ori, dar să nu ne putem ţine în frâu sentimentele de frică (care pot fi mascate de disconfort sau graba de a părăsi compania cuiva) atunci când mergem la o petrecere sau când intrăm într-o sală deja plină.
Am cunoscut un student masterand, extrem de performant, capabil de o gândire analitică ieşită din comun, dar care suferea vizibil de câte ori trebuia să ia cuvântul. Tremuratul permanent al mâinilor, vocea sugrumată, respiraţia sacadată şi paloarea chipului se opuneau de fiecare dată când avea ceva de comunicat.
Iar drama reală tocmai aici este! Să vrem, să ştim că avem ceva de spus (poate chiar animaţi de credinţa că este important, semnificativ pentru subiect), dar să nu putem ieşi din spatele unei anxietăţi care ne blochează nu doar procesul de comunicare, ci întreaga existenţă.
Pentru alţii, fobia socială poate avea alte manifestări, la nivel somatic. Unii oameni simt că ameţesc atunci când trebuie să vorbească în public şi, din păcate, am avut şansa de a observa direct, nu o dată, leşinul unui student în timpul prezentării lucrării.
Durerile de stomac, adesea de cap, crampe şi chiar senzaţii greu de descris, vecine scindării interioare sau decorporalizării (specifice şocurilor emoţionale extreme – pentru a ne face aşadar o imagine corectă asupra importanţei subiectului) însoţesc anxietatea socială şi fac viaţa omului un adevărat câmp de luptă.
Aflându-ne şi sub imperiul anului Dostoievski (anul acesta 200 de ani de la naşterea scriitorului rus) putem propune două tipologii psihologice similare, pentru care dimensiunea socială generează aceleaşi trăiri.
În Dublul, apărut în 1846, dar şi în Însemnări din subterană, protagoniştii suferă de fiecare dată când se află într-un grup. Chiar alături de cel care ar trebui să-i fie servitor, eroul din Dublul se simte stingher, greşeşte, exagerează, fiind permanent în căutarea reacţiei corecte, potrivite contextului.
Mai scurt şi mai simplu spus, cei doi trăiesc un coşmar fără sfârşit. Pentru ei, existenţa înseamnă o formă permanentă de luptă pentru integrare şi pentru a fi acceptaţi în lumea în care ar vrea să existe.
Familia, după cum am spus, este fără îndoială mediul în care se sădesc primele „seminţe” ale fobiei legate de grupul social. O singură experienţă nefericită în familie, sub forma unei critici dure, sau în cadrul unei serbări la grădiniţă, care să fi generat presiune şi sentimentul de judecată colectivă (un copil care uită poezia şi devine sursă de umor şi poate chiar bullying din partea celorlalţi copii) pot influenţa, pe termen lung, întreaga viaţă a individului.
Un eveniment atât de mic, generează o adevărată furtună şi alterează, dincolo de orice îndoială, întregul parcurs al vieţii. Amintim doar de capacitatea de a răspunde eficient la şcoală (şi prin cerinţele specifice mediului academic unde prezentările şi dezbaterile ştiinţifice trebuie să fie impecabile), integrarea în grupuri diferite, dar esenţiale parcursului socio-profesional al elevului/ studentului, abilităţile atât de importante în stabilirea relaţiilor sociale care pot dezvolta legături strânse, comunicarea deschisă şi obiectivă la locul de muncă şi, de ce nu, în relaţia de cuplu.
Anxietatea socială se află peste tot în jurul nostru, sub forme diferite, ascunsă bine de cei care încă nu au dobândit instrumentele pentru a-i anula efectele. La umbra ei, pentru a păstra metafora din registrul vegetal, nu cresc decât stima de sine scăzută, depresia, hipersensibilitatea.
Şi, da! Există şi în lumea psihologică a copiilor! Acolo unde apare şi unde începe să alieneze viitorii adulţi, îndepărtându-i de ceilalţi, făcându-i incapabili să accepte critica, blocându-i în faţa oricărei nevoi de a cere ajutorul, declanşându-le crize emoţionale (de lacrimi sau furie).
Indiferenţa este, de departe, „tratamentul” naţional pentru alte afecţiuni, mai grave. Şi în acest caz, capacitatea umană de a rezista suferinţei este folosită din plin, când, în locul ei, ar trebui accesate resurse incomparabil mai eficiente.
Prima este psihoterapeutul! Pe cale cognitivă, pe linia fiecărui comportament care generează anxietate, individul este ajutat fie să retrăiască şi să accepte evenimente îngropate adânc şi care îl afectează inconştient, fie să accepte realităţi şi fapte specifice vieţii.
De pildă, în legătură cu perfecţiunea şi obsesia pentru atingerea ei, sub orice formă. Proiectate asupra copiilor, de obicei, frustrările şi neîmplinirile părinţilor nu doar că îi împovărează suplimentar, dar îi şi pregătesc pentru terenul arid al anxietăţii sociale.
Pe de altă parte, capacitatea noastră de a observa nefericirea la ceilalţi[1], ar trebuie să ne ajute şi să ne atenţioneze şi în legătură cu propria nefericire socială. Atenţi la reacţiile noastre, înregistrându-le ca fiind neplăcute, stresante sau în orice alt registru similar, putem considera că cea mai mare parte a traseului a fost deja parcursă.
Din perspectivă socială, viaţa înseamnă o dezvoltare şi un proces permanent de metamorfoză, care, perfect adevărat, cizelează şi rafinează, sau distruge şi amestecă şi mai tare elemente, trăiri şi senzaţii.
Alături de o singură persoană, sau în mijlocul unui grup, ne ascundem de multe ori şi aşteptăm de la ceilalţi să facă altfel, ceea ce, să recunoaştem, este o copilărie. Ne oferim sincer celorlalţi, în dialog, de pildă, privindu-i în ochi, angajaţi într-un veritabil proces de comunicare, iar în faţa noastră lumile străine se vor deschide.
Poate nu de fiecare dată, dar câştigul va fi cu siguranţă imposibil de cuantificat, şi în termeni care să descrie o viaţă împlinită, asumată conştient, într-o comunitate care, uneori, a răspuns cu aceeaşi generozitate.
Iată, concret, câteva situaţii de tip „antrenament” care iau în calcul competenţele sociale individuale, propuse în 1981 de Argyle[2] et. al.:
- Conduceţi pentru prima dată, la o petrecere, o persoană de sex opus.
- Margeţi la o întrunire profesională.
- Mergeţi la înmormântarea unei rude apropiate.
- Faceţi un ocol pentru a ajuta un prieten deprimat care v-a solicitat ajutorul sau prezenţa.
- Daţi o petrecere cu participare numeroasă.
- Ţineţi un discurs formal în faţa unor oameni care nu vă cunosc.
- Înapoiaţi un articol de care nu sunteţi mulţumit la magazinul de unde l-aţi achiziţionat.
- Vă prezentaţi noilor vecini.
- Mergeţi într-un grup unde majoritatea celor prezenţi au cu totul alte preocupări decât dvs.
- Jucaţi un joc cu oameni pe care nu îi cunoaşteţi bine.
- Asistaţi la căsătoria unei cunoştinţe îndepărtate.
- Vă cereţi scuze atunci când uitaţi ceva sau comiteţi o eroare.
Anxietatea socială şi, de obicei, absenţa competenţelor şi instrumentelor necesare interacţiunii sociale, generează suferinţe la orice vârstă, având consecinţe pe termen lung şi adesea, tragice. Michael Argyle identifica categoriile cele mai expuse:
- Copiii respinşi, datorită agresivităţii sau comportamentului turbulent;
- Adolescenţii şi tinerii singuri, timizi sau cu probleme de intimitate/ sexualitate: „aproximativ 40% dintre studenţi se declară timizi, 55% sunt adeseori singuri. Este unul din grupurile cele mai importante, prezentând carenţe la nivelul competenţelor sociale”[3];
- Adulţii care nu au prieteni sau cei cu probleme conjugale;
- Persoanele vârstnice singure, cu dificultăţi în menţinerea legăturilor sociale sau cu caractere dificile.
[1] O capacitate despre care, poate, se cuvine discutat pe larg cu altă ocazie. Sub forma unui muşchi, fără antrenament, apare o formă de imunitate în faţa suferinţei, la modul general, care-l transfigurează pe homo sapiens într-o formă de viaţă care doar la suprafaţă seamănă cu un om.
[2] Cf. Serge Moscovici (coord.), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Traducere de Cristina Moşu, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 75-77.
[3] Michael Argyle, în Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, p. 76.
Despre autori
2 Responses
Buna ziua!
Un nou articol foarte util, in multimea de breaking-news-uri de care nu ducem lipsa.
Capabilitatile sociale ale lui homo-sapiens l-au facut să se instaleze încă de acum câteva milenii bune în vârful lanțului trofic, deci e un „long-term asset” al speciei.
Este necesar ca atunci cand el nu functioneaza in parametrii doriti, să existe soluții de redresare precum cele propuse în articol.
Tocmai de aceea: cum poate cineva din altă zonă decat Suceava să beneficieze de serviciile clinicii, dacă serviciile pot fi accesate de la distanță și care ar fi tarifele?
Multumesc!
Va mulțumim mult pentru feedback, apreciem interesul dumneavoastră. Serviciile noastre pot fi accesate si online, dupa ce se stabilește in prealabil o programare pentru evaluarea inițială( care se desfășoară online) in urma căruia stabiliți împreună cu terapeutul planul individualizat de terapie. Costul acesteia vi se comunica telefonic când stabiliți programarea. Numerele la care ne puteți contacta sunt: (0748) 230 409 si (0720)863222.
Va mulțumim.