de Călin H. Bârleanu
„Cred că am murit de trei ori în ultima săptămână…”, „unele gânduri pur şi simplu nu mai pot fi controlate”, „dincolo de a fi copleşit, cred sincer că este singura soluţie rămasă”.
În sens ideal, niciodată nu este prea târziu pentru a decide să abordăm cele mai tenebroase şi, de ce nu, incomode teme pentru noi. Alături de un specialist în psihologie, ceea ce credem că este într-un fel, doar arareori se dovedeşte să şi fie aşa şi asta pentru că, de cele mai multe ori, rămânem blocaţi în sisteme obtuze de a privi sau de a înţelege lumea.
De fapt, timpul pe care îl petrecem în depresie sau într-un comportament deviant, dependent, cere cel puţin (şi asta într-un registru optimist) un demers la fel de important, în timp.
Când este recomandat să vedem un psiholog?
Înaintea exemplelor concrete care să arate în ce situaţii ar trebui să avem în vedere o întâlnire cu un psiholog sau cu un psihoterapeut, se cuvine să vorbim despre stigmatizare, în acelaşi context. Aşa cum un procent semnificativ dintre adolescenţii ţării cred că sarcina poate fi determinată prin sărut, se transmsite din generaţie în generaţie o prejudecată în raport cu ceea ce face cu adevărat un psiholog.
Pentru bărbaţi, mai ales, conştientizarea propriilor slăbiciuni sau acceptarea că partenerul de viaţă are nevoie de ajutor, se suprapune adesea pe o tipologie psihologică predispusă la amânarea sau evitarea căutării ajutorului specializat.
„Soţia mea nu are nevoie de nimeni în afară de mine”, gândesc unii bărbaţi care încearcă să fie tot ceea ce au nevoie femeile din viaţa lor, fără a avea întotdeauna şi instrumentele necesare atât înţelegerii, cât şi abordării temelor care le vulnerabilizează relaţia.
„Să caute ajutor în altă parte”, consideră uneori ambii parteneri, „anunţă deja o formă a eşecului relaţiei noastre”, dezvăluind în acest caz o formă de egocentrism, dar şi de limitare în felul de a percepe adevărata importanţă a vieţii psihice.
Ruşinea, complexele de inferioritate, nesiguranţa în raport cu partenerul sau partenera sunt doar câteva dintre procesele care se opun, nu atât fericirii, cât mai ales, unei stări mai bune care, în timp, protejate printr-o igienă psihologică, poate determina senzaţia împlinirii, cunoaşterii veritabile şi trăirii autentice, toate cunoscute sau traduse mai simplu, prin fericire.
Absenţa igienei psihologice despre care am amintit, însă, pentru suficient de mult timp, stabileşte o serie de tipare, de la cognitive la comportamentale, care pot duce orice om în vecinătatea unei crize când, dacă vorbim despre suicid de pildă, mai rămân doar extrem de puţine resurse şi contexte care să permită oricărui om accesul la ajutor specializat.
O regulă esenţială, înaintea oricărui contact cu un psihoterapeut, se referă la capacitatea celui care se află într-un moment dificil de a identifica măcar faptul că are nevoie de un suport pentru a depăşi un episod din viaţa sa (moment care, adesea, se întinde pe mai mulţi ani).
În terapie, tinerii sau partenerii „aduşi” sau „convinşi” de alţii că au nevoie de ajutor, se dovedesc a fi poate cei mai lipsiţi de constanţă şi de determinare, pe bună dreptate. „Părinţii mei consideră că am nevoie de ajutor” nu este acelaşi lucru cu, „ce se întâmplă cu mine arată că am nevoie de ajutor”.
Aşadar, pe lângă prejudecăţile legate de un fond cultural specific, credinţe bazate pe angoase sociale inconştiente care fac din psiholog un fel de vraci pentru unii oameni, există tipologii psihologice care apelează la specialist doar în situaţii de criză, când poate fi prea târziu, oricum, dacă ne referim la efectele morbide pe care le poate avea un comportament deviant pentru relaţia de cuplu sau pentru relaţiile sociale ale unui individ.
Mai cu seamă există un cadru pe care l-am plasa în zona imagologiei, în care oamenii consideră că sentimentele, gândurile şi detaliile vieţii lor nu trebuie cunoscute niciodată, de nimeni: „gândul meu nu trebui să-l ştie nimeni”, „nu-ţi împărtăşi planurile niciodată”.
Există, dincolo de orice îndoială, un tipar comportamental deviant care se referă la autodezvăluire şi la cât e de important, de fapt, să comunicăm, în orice condiţii, cele pe care le credem şi simţim. Un semn evident al nevrozismului, de pildă, este tendinţa de a ne ascunde de ceilalţi. O tendinţă, după cum am arătat, asociată cu un adevărat orizont psihologic şi de reacţii de apărare în faţa unui pericol neidentificat.
Anxietatea socială, sau frica de lume, la modul general, şi de ce simţim noi că ar putea crede lumea despre noi la un anumit moment dat, este poate unul dintre motoarele cele mai importante ale suferinţei psihice.
Ar trebui să avem în vedere întâlnirea cu un psiholog, dacă, de pildă, aşa cum am început, gândurile la moarte au o frecvenţă crescută şi incontrolabilă. Dar înainte de acest moment există multe altele care evocă uneori probleme specifice din existenţa noastră de zi cu zi.
De pildă, stresul resimţit, la orice vârstă, poate determina dezechilibre şi uneori chiar fobii care pot face viaţa în colectiv cât se poate de grea. Pentru un individ afectat de germofobie, deschiderea uşilor sau mâinile întinse spre el pentru a fi strânse devin un adevărat coşmar uneori, indiferent de contextul pandemic.
Presiunea examenelor şi, uneori, cu mult înaintea lor, unii copii manifestă o formă de trac în faţa publicului, pornind de la evenimente aparent mici şi fără semnificaţie, petrecute la grădiniţă sau într-un grup mic de copii. Până la dezvoltarea cogniţiilor şi capacităţilor decizionale specifice vieţii de adult, părintele are această datorie, să observe şi să aleagă cel mai bine pentru copilul său şi pentru dezvoltarea sa.
Aşadar, de la micile dispute între copii în care se folosesc cuvinte extrem de dure, până la bullying-ul veritabil, examenele şi presiunea familiei sau a sistemului de educaţie, eşecul, uneori, şi asumarea lui, psihologia copilului şi a adolescentului conturează poate una dintre cele mai fascinante dimensiuni psihoterapeutice, pline de provocări pentru toţi actanţii.
Claritatea şi nevoia de a vedea mai bine un episod din viaţă sau, poate, o alegere asumată într-un mod nefericit, reprezintă un alt „motor” care determină, în mod firesc, orice om să caute întâlnirea cu un psiholog.
Fără să aibă toate răspunsurile la problemele atât de variate ale oamenilor şi familiilor, psihoterapeuţii joacă roluri de ghizi, pe teritorii interioare prin care oamenii ar trebui să se poată descurca în mod natural, singuri. Unele alegeri, însă, ne sunt atât de străine şi de greu de înţeles, încât doar cu ajutorul psihologului devine clar de ce anume ne provoacă atât de multă suferinţă.
Ne putem referi aici la alegerea partenerului de viaţă, sub forma unui soţ/ soţii abuziv(-e) sau care se încadrează într-un tipar psihologic generator de suferinţă, la alegerea unui serviciu sau a unei meserii şi, în general, la toate deciziile pe care le-am luat vreodată.
Pe linia familiei, şi a experienţei de acolo, se promovează adesea o formă de amorţire a capacităţii decizionale astfel încât se atrofiază complet forma independentă şi asumată de a decide în legătură cu orice. Se cuvine să recunoaştem aici că, aşa cum arată atât de bogata literatură de specialitate, de fapt nu avem aproape nici un control în faţa alegerilor privind chestiuni mult mai mici: pasta de dinţi, vacanţa, maşina.
Presiunea şi bombardamentul media sunt atât de intense şi de bine organizate încât găsesc victime la orice vârstă. Devenim convinşi că viaţa noastră va fi mai bună dacă achiziţionăm un anumit obiect şi acţionăm în consecinţă!
Problemele de cuplu, după cum am sugerat doar, reprezintă un alt factor determinant al întâlnirii cu psihologul. Pentru ca întâlnirea să fie una utilă pentru toţi cei implicaţi, menţionăm că este imperativă prezenţa asumată în contextul terapeutic.
Un soţ adus de parteneră, de pildă, pentru a găsi o soluţie într-un anumit context, fără conştienizarea importanţei episodului de criză, se poate dovedi mai degrabă o piedică în calea rezolvării conflictului şi a evoluţiei cuplului.
Atât de frecventele insomnii reprezintă un alt prilej care ar trebui, pe bună dreptate, să faciliteze întâlnirea cu un psiholog sau psihoterapeut. Doar ultimul an, în care presiunea pandemiei a testat din plin rezistenţa individuală şi de grup la stres şi la proiecţiile morbide, somnul a devenit o sursă de stres pentru un procent din ce în ce mai mare de oameni.
Studii recente arată că o singură noapte nedormită are efecte directe asupra felului în care percepem lumea şi în general stimulii specifici ei, iar trei nopţi nedormite corespunzător generează schimbări dramatice la nivelul psihic şi fizic, în egală măsură.
Literatura de specialitate, psihanalitică de pildă, prezintă cazuri extrem de diferite de insomnii care pot fi rezolvate cu ajutorul „ghidului”. Evenimente sau acţiuni în care ne trezim angrenaţi, fără să fi existat şi un proces de conştientizare şi asumare, generează o formă de stres permanent care nu mai permite deconectarea atât de importantă de la starea de veghe.
Suntem atât de preocupaţi de ceva, uneori măcinaţi de teme şi gânduri care se află în partea mai puţin luminată a personalităţii noastre, în inconştient, încât nu ne mai permitem să ne şi odihnim.
Adesea, dar nu în mod automat, insomniile sunt generate de sentimente de vină sau de neputinţă, despre care nu putem vorbi pentru că nu le-am conştientizat încă. Freud arăta că moartea unei persoane dragi care a suferit pentru mult timp, generează celui care a îngrijit-o o furtună de culpabilitate care maschează cele mai neobişnuite şi diferite simptome.
Fie că sunt conştiente, fie că sunt inconştiente, sentimentele de culpabilitate vulnerabilizează omul într-o manieră care expune uneori la diferite forme de dependenţă, în încercarea individului de a masca sau de a acoperi o senzaţie insuportabilă şi pentru care nu are încă instrumentele necesare abordării.
O sarcină pierdută prin alegere sau nu, un accident, o despărţire sau moartea, uneori, pun individul într-un context pentru care are, de obicei, nevoie de resurse semnificative pentru a-l depăşi. Neputinţa generată de asemenea evenimente este pe cât de importantă, pe atât de greu de gestionat, uneori, de oamenii care nu au în mod firesc resursele necesare asumării lor într-o manieră naturală care să genereze acceptare şi interiorizare.
Asemenea trăiri ar trebui să ne pregătească întâlnirea cu un psiholog, cu atât mai mult cu cât, după cum am afirmat deja, ne vulnerabilizează în faţa unor comportamente care generează distrugere pe termen mediu şi lung.
Literatura de specialitate se referă la doliu ca la un travaliu pe care omul trebuie să şi-l asume. El nu este la fel pentru toţi oamenii, după cum manifestarea iubirii sau a afecţiunii arată cât se poate de diferit de la om, la om.
Alături de alte traume, care pot rămâne în văzul oamenilor, sau inconştiente, generând neplăceri la fel de mari, doliul are adesea nevoie de abordarea psihoterapeutică pentru a fi integrat psihologic şi pentru a feri persoana de efectele sale distructive.
Nu în ultimul rând, întâlnirea cu un psiholog mai poate face diferenţa dintre succes, la modul general, şi eşec. Cunosc povestea unui tânăr atlet român care, în timpul antrenamentelor reuşea timpi care l-ar fi făcut campion naţional la proba sa, dar care în concursurile oficiale nu reuşea să obţină nimic.
Încrederea, prin urmare, este una dintre dimensiunile cele mai ignorate, din nefericire, ale existenţei noastre colective. Fie o avem, fie o obţinem. Ea fluctuează în diferite momente ale vieţii, dar poate la fel de important este să acceptăm că ea trebuie să existe, sub forma ei veritabilă, în momentele cele mai importante.
La final se cuvine, foarte pe scurt, să facem câteva precizări despre roluri, nume şi ce putem găsi la specializările din câmpul psihologic.
- Psihiatria este o ramură a medicinei care se ocupă cu evaluarea, diagnosticul, tratamentul şi prevenirea afecţiunilor emoţionale şi comportamentale.
- Psihologia studiază felul în care oamenii gândesc, simt şi acţionează. Psihologul contribuie în a ajuta oamenii să înţeleagă în profunzime propriile alegeri şi comportamente.
- Psihoterapia oferă o gamă vastă şi variată de terapii, acoperind poate cel mai generos diferitele afecţiuni specifice. Este cea care acoperă cu succes un teren vast, care se întinde de la terapia cognitiv-comportamentală, la cea de cuplu şi familie.