de Călin H. Bârleanu, psiholog clinician Clinica Aliat Suceava
Dependenţa are capacitatea de a dezechilibra întregul ecosistem uman, la modul vizibil şi uneori, chiar impresionant. Cartiere întregi din ţările considerate veritabile motoare economice şi culturale sunt populate de mii de oameni care au abandonat (fără să-şi propună asta) orice reper privind viitorul, trăind exclusiv pentru a-şi alimenta o formă de adicţie, de obicei din ce în ce mai uşor de întreţinut financiar.
Scene cu oameni care nu mai au simţul direcţiei sau al echilibrului, predispuşi la poziţii nefireşti, aplecaţi cu capul până la pământ cât încă stau în picioare, dormind în corturi şi purtând cu ei, într-o plasă, întreaga lor avuţie, pot fi observate de-a lungul a zeci de intersecţii.
Aceşti oameni sunt singuri. Au istorii pline de potenţial, amintiri (de obicei dramatice şi cu un conţinut traumatizant), dar şi familii care nu au mai putut găsi nici resurse, dar nici soluţii pentru suferinţa lor.
Centre specializate, clinici şi spitale cu programe speciale încearcă să răspundă unora dintre nevoile acestor oameni, uneori gestionând o dependenţă atât de toxică încât renunţarea la substanţă, fără un înlocuitor potrivit, ar putea declanşa un lanț de evenimente care pot genera decesul individului.
Dependența, o alegere?
Dependenţa nu este o alegere, aşa cum nici o boală nu poate fi pusă în relaţia cu procesele decizionale individuale.
Utilizarea substanţelor şi uneori a comportamentelor care evocă adicţia, apare prin presiunea grupului sau prin frica de a nu fi respinşi prin neasumarea comportamentului practicat, alteori apare din nevoia cât se poate de firească de a se deconecta sau de a se simţi pur şi simplu mai bine, emoţional sau fizic.
Am mai discutat deja despre felul în care dependenţa influenţează atât mintea, cât şi corpul omului, dar se cuvine să nu uităm că omul face parte, vrea sau nu vrea, dintr-un ecosistem mai mare, format din oameni diferiţi şi cu care interacţionează fie că-i place, fie că nu.
Ne vom referi, prin urmare, la efectele sociale ale consumului de droguri sau de comportamente cu o componentă adictivă.
Cum e să trăiești cu o dependență?
Ascunderea unor informaţii, de obicei cu conţinut jenant, caracterizează o parte importantă a planetei, însă persoanele care trăiesc cu o dependenţă devin, prin adaptare şi exerciţiu permanent, „profesioniste” în a disimula.
A trăi cu o dependenţă aduce, pe termen rapid, metamorfoze radicale, unele observabile, altele mai puţin vizibile pentru ochiul neantrenat sau, poate obişnuit dintotdeauna cu o stare de fapt asupra căreia nu se mai apleacă analitic sau nici măcar animat de curiozitate.
De exemplu, soţul meu are o rutină, este la fel dintotdeauna, face aceleaşi lucruri, motiv pentru care nu există nici un motiv să întreb, să observ şi, în definitiv, să îl mai observ în mod activ.
Principala schimbare adusă de dependenţă este autodistrugerea şi/ sau comportamentele nocive, pentru sine, dar şi pentru cuplu sau pentru familie. De nenumărate ori, dependenţii de alcool spun că pot conduce maşina în siguranţă, chiar cu familia (care include şi copii), fără să ia în calcul variabilele potenţial dramatice.
Comportamentele riscante, aşadar, chiar dacă sunt tolerate de familii (rămase fără energie sau resurse emoţionale) duc la o distanţare din ce în ce mai mare de grupul social. Efectele pe termen lung sunt vizibile, în primul rând, prin modificările apărute invariabil la nivelul creierului.
Nu doar nevoia de a ascunde comportamentul problematic, uneori prin jena socială sau prin intermediul nenumăratelor conflicte, sugerează o schimbare importantă în psihologia celui dependent, ci şi apariţia toleranţei la care unii nu se gândesc decât atunci când este prea târziu.
Dispariţia controlului în raport cu dependenţa poate duce, pe termen scurt şi mediu, la comportamente deviante care intră sub incidenţa legii, astfel încât persoanele aflate în suferinţă riscă pedepse cu închisoarea (pentru abuz, conducerea maşinilor sub influenţa substanţelor, posesie sau trafic), accidente sau şomaj, abandon.
În privinţa abandonului, acesta trebuie înţeles în cel mai general sens posibil, pentru că persoana dependentă îşi va risca studiile, serviciul şi chiar familia pentru a obţine acces la subtanţa sau comportamentul toxic.
Cu toate că tabloul este colorat, plin de viaţă şi de energie, încărcat cu cele mai fine detalii, dependenţa nu lasă loc la o veritabilă viaţă socială. Între semnele clasice ale dependenţei putem găsi reflexul de retragere din viaţa socială, nu doar din cea de familie.
Anxietatea, irascibilitatea, uneori comportamente precipitate (mai ales când se instalează starea de sevraj) generează un răspuns reflex din partea „lumii”, aşadar a grupului social. Aceasta face un pas înapoi şi cataloghează ceea ce vede, cu puţinele informaţii pe care le are.
Relaţiile sănătoase, în cuplu sau la nivel social, au la bază o minimă reciprocitate, iar când grupul percepe comportamente bizare, de evitare, obsesive şi care nu pot fi justificate în nici o manieră raţională, reacţionează prin respingere.
„Viaţa dublă” nu se referă doar la o persoană care alege două relaţii în paralel. Poate face referire şi la felul în care o persoană dependentă trăieşte în două dimensiuni în acelaşi timp, ca un om flămând, chinuit de propriile nevoi, imposibil de satisfăcut în cea mai mare parte a timpului. Visând, căutând, speculând şi minţind pentru a-şi procura ceea ce îi lipseşte atât de mult şi pentru care ajunge să sacrifice tot ceea ce odinioară îi aducea sens şi scop.
Calea spre singurătate este dreaptă atunci când la mijloc se află consumul de droguri sau dependenţa la modul general. Fie persoana aflată în suferinţă se retrage, fie caută compania celor care practică acelaşi comportament (uneori de consum), astfel încât ceea ce porneşte ca activitate de grup, ajunge în termen scurt motiv de izolare şi de veritabilă alienare.
Pe de altă parte, un muşchi întreţinut, lucrat, odihnit, respectat aşa cum se cuvine, nu se rupe atât de uşor. Soluţia poate fi nu doar la îndemână, ci şi simplu de aplicat, independent de aparatul administrativ preocupat de cu totul alte teme în afara prevenţiei. Asumarea unei igiene minime în privinţa relaţiilor de cuplu, dar şi a celor sociale, reprezintă de obicei un prim pas, pe cât de mic, pe atât de important de făcut.
Zilele trecute, un client se arăta stupefiat de posibilitatea să-şi ceară scuze după ce comite un derapaj specific adicţiei de care suferă: „ – Nu-i chiar aşa uşor să-ți ceri scuze după ce faci asta!”.
Şi aşa şi este! Atunci când muşchiul nu există, el nu poate fi pus la nici un fel de activitate. Omul a găsit în grup, de la primele forme de organizare, poate cea mai importantă putere a sa. Prin intermediul colectivului, omul capătă sentimentul de siguranţă, dar mai ales, de apartenenţă, permiţându-i să exerseze, cu încredere, şi să exploreze, atât în universul din jur, cât poate, mai ales în interior.
Lasă-ne să te ajutăm să-ți tratezi dependența
și să duci o viață normală.
Despre autori
